Revoluţia franceză

O premisă importantă a Revoluţiei Franceze a fost structura socială a Franţei dinainte de revoluţie care a stârnit mari nemulţumiri.

Societatea franceză păstra împărţirea de tip medieval în stări:

·         starea I-a: clerul;

·         starea a II-a: nobilii;

·         starea a III-a: oamenii de rând.

Primele două stări erau privilegiate, adică nu plăteau taxe, iar membrii lor aveau dreptul exclusiv de a ocupa anumite funcţii în stat.

Aceasta îi nemulţumea pe membrii stării a treia care considerau că statul se întreţine prin taxele plătite de ei, dar nu le oferă un tratament just.

Nemulţumirea stării a treia era amplificată de răspândirea ideilor iluministe.

Dacă în trecut în Evul Mediu privilegiile păreau justificate deoarece clerul încerca să asigure mântuirea tuturor, iar nobilii formau baza armatei care apăra pe toată lumea de invaziile străine, în secolul al XVIII-lea mulţi erau de părere că privilegiile nu se mai justifică.

Apariţia noilor idei religioase făcuse ca mulţi intelectuali să conteste biserica oficială, iar în armată nobilimea nu mai juca decât un rol secundar. Mulţi nobili aveau venituri mari şi duceau o viaţă de lux şi trândăvie, iar statul era finanţat din taxele plătite de membrii stării a treia.

Teoria dreptului natural care afirma egalitatea oamenilor contribuise şi ea la nemulţumirea faţă de privilegii, care a încurajat și mai mult starea care a condus la apariția Revoluției Franceze.

Un alt motiv de nemulţumire era regimul politic era regimul politic absolutist din Franţa dinainte de revoluţie.

Regele Ludovic al XVI-lea se considera monarh de drept divin şi credea că nu răspunde în faţa nimănui pentru deciziile sale.

Mulţi francezi, atât din starea a treia, cât şi nobili sau chiar clerici şi-ar fi dorit o reformare a monarhiei franceze după modelul celei britanice.

Nemulţumirile au fost agravate de situaţia financiară. Participarea la multe războaie făcuse ca statul să aibă datorii uriaşe care creşteau în fiecare an deoarece cheltuielile depăşeau veniturile statului. Regele a numit pe rând mai mulţi miniştrii de finanţe între anii 1774 şi 1789: Turgot,  Necker şi Calonne, cărora le-a cerut să facă o reformă pentru ca statul să-şi poată plăti datoriile.

Soluţiile propuse de ei n-au fost acceptate nici de rege şi nici de reprezentanţii stărilor privilegiate, mai mult, Necker a publicat o evidenţă a cheltuielilor statului francez şi s-a văzut cum cheltuielile curţii regale depăşeau cu mult cheltuieli mult mai importante precum cele cu şcolile, spitalele etc. Aceasta a mărit nemulţumirea populaţiei faţă de conducerea Franţei.

În disperare de cauză Ludovic al XVI-lea a convocat Adunarea Stărilor Generale care nu mai fusese întrunită de 175 de ani pentru ca reformele necesare să fie aprobate de reprezentanţii tuturor celor trei stări.

Alegerile pentru Adunarea Stărilor Generale s-au ţinut în 1788. Cu acest prilej regele a îngăduit ca în fiecare din parohiile Franţei să se alcătuiască nişte caiete de doleanţe.

În ele urmau să fie trecute măsurile considerate necesare de francezi pentru îmbunătăţirea funcţionării statului şi a societăţii. Multe propuneri au fost asemănătoare: desfiinţarea privilegiilor, plata taxelor de către toţi cetăţenii, garantarea drepturilor şi libertăţilor tuturor, adoptarea unei constituţii etc.

Adunarea Stărilor Generale a fost declarată deschisă la 5 mai 1789 la Versailles printr-un discurs al regelui. Acesta i-a nemulţumit pe toţi pentru că nu spunea nimic despre solicitările din caietele de doleanţă.

Deputaţii stării a treia au fost nemulţumiţi şi de sistemul de vot pe stări care îi punea în minoritate faţă de deputaţii stărilor privilegiate.

Considerând că reprezintă peste 90% din naţiunea franceză deputaţii stării a treia s-au declarat Adunare Naţională şi mai apoi au jurat că nu se vor despărţi până când nu vor da Franţei o constituţie.

Alte informații despre Revoluția Franceză

Ludovic al XVI-lea a încercat să aducă în secret trupe lângă Versailles pentru a-i alunga cu forţa pe deputaţii stării a treia. Poporul din Paris a aflat şi s-a răsculat distrugând închisoarea Bastilia, considerată simbol al absolutismului regal. Speriat, regele a trimis trupele înapoi în garnizoane şi a permis continuarea lucrărilor Adunării Naţionale Constituante. El le-a ordonat şi deputaţilor primelor două stări să se unească cu aceasta.

În a doua jumătate a lui iulie în toată Franţa au avut loc răscoale ţărăneşti, această perioadă fiind numită Marea Spaimă.

Pentru a potoli răscoalelel Adunarea Naţională Constituantă a decis la 4 August 1789 abolirea privilegiilor.

Acum toţi oamenii erau egali în drepturi şi pentru a se spune care erau aceste drepturi la 26 August 1789 s-a adoptat Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului.