Marea Britanie în secolul al XVIII-lea

Deşi Anglia şi Scoţia erau conduse de acelaşi rege încă din 1603, ele erau totuşi două ţări separate.

În 1707 s-a decis unirea celor două ţări într-un singură cu instituţii de conducere unice. Noua ţară s-a numit Regatul Unit al Marii Britanii.

În 1800 şi Irlanda a fost unită cu Marea Britanie care a devenit astfel Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei.

Legile adoptate până atunci, precum Petiţia Dreptului, Habeas Corpus Act, Declaraţia Drepturilor şi altele, tradiţia şi unele evenimente întâmplătoare au dus la formarea în Marea Britanie a secolului al XVIII-lea a unui nou tip de guvernământ denumit monarhie constitutionala parlamentara. În cadrul acesteia se aplică sistemul separării puterilor în stat, iar regele joacă un rol mai mult simbolic, neexercitându-şi puterile pe care teoretic le avea.

Această scădere a rolului regelui s-a datorat unui eveniment întâmplător. Pentru că în 1701 s-a adoptat o lege de succesiune la tron prin care se excludeau de la conducerea Angliei catolicii, în 1714 tronul a fost moştenit de George I de Hanovra care era un prinţ german înrudit de departe cu dinastia Stuart.

Pentru că George I şi George al II-lea, fiul său, se considerau germani, ei s-au dezinteresat de conducerea Marii Britanii, iar puterea a revenit Cabinetului, din rândul căruia un ministru a devenit prim-ministru.

Puterile se împărţeau în stat astfel:

·         puterea executivă îi revenea Cabinetului

·         puterea legislativă îi revenea Parlamentului bicameral

·         puterea judecătorească revenea judecătorilor independenţi

În secolul al XVIII-lea s-au organizat şi cele două mari partide care s-au succedat la conducere până după cel de-Al Doilea Război Mondial: Whig(liberal) şi Tory(conservator).

În secolul al XVIII-lea Marea Britanie a devenit nu doar prima putere navală, ci şi prima putere colonială şi economică a lumii.