România - de la totalitarism la democrație

După arestarea lui Antonescu, regele Mihai și partidele politice democratice au încercat să restabilească un regim politic democratic. Constituția democratică de la 1923 a fost repusă parțial în vigoare și se părea că cetățenii își vor putea exercita din nou drepturile.


Din păcate, în decursul celui de-Al Doilea Război Mondial, România a fost ocupată militar de armata sovietică. Sovieticii i-au sprijinit pe comuniștii români pentru ca aceștia să acționeze pentru instaurarea unui regim politic totalitar comunist. Mai întâi, regele Mihai a fost forțat de sovietici să numească în fruntea guvernului un aliat al comuniștilor, Petru Groza, în 6 martie 1945, apoi guvernul Petru Groza a falsificat rezultatul alegerilor parlamentare din noiembrie 1946, astfel încât Partidul Comunist și partidele aliate cu el să obțină o majoritate confortabilă în Parlament. În februarie 1947 țările din Alianța Națiunilor Unite au semnat tratatul de pace cu România. Potrivit acestuia trupele sovietice puteau rămâne pe termen nedeterminat în România. Profitând de această prevedere sovieticii au intensificat sprijinul dat comuniștilor români. În iulie și august 1947 principalele partide de opoziție, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc, au fost interzise, iar liderii lor au fost închiși. În fine, la 30 decembrie 1947 regele Mihai a fost silit să abdice și România a fost proclamată Republica Populară Română. Cu aceasta s-a instaurat oficial regimul comunist în România.

În perioada următoare comuniștii au acționat pentru organizarea regimului. În februarie 1948 Partidul Comunist a fuzionat cu Partidul Social Democrat și s-a format partidul unic numit până în 1965 Partidul Muncitoresc Român. În aprilie 1948 a fost adoptată o nouă constituție ce a fundamentat juridic noul regim, iar în aceasta existau prevederi ce permiteau încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești, iar puterile nu erau separate. A început transformarea economiei, culturii și altor aspecte ale vieții publice după modelul stalinist.

În conducerea țării și a partidului a existat o rivalitate între Gheorghe Gheorghiu-Dej și alți lideri, precum Lucrețiu Pătrășcanu și Ana Pauker. Până în 1952 Gheorghe Gheorghiu-Dej a câștigat lupta pentru putere și a rămas singurul conducător. Politica sa a fost una de ascultare totală față de URSS până în 1960, iar sovieticii având încredere în el și-au retras trupele din România în 1958. Gheorghiu Dej a profitat de aceasta și din 1960 a dus o politică de independență al cărei apogeu a fost atins în 1964 prin adoptarea de către Partidul Muncitoresc Român a documentului numit „Declarația din Aprilie”. Gherghe Gheorhiu-Dej a murit în martie 1965, iar în locul lui a fost ales de către Comitetul Central al partidului Nicolae Ceaușescu.

Nicolae Ceaușescu a continuat politica de independență începută de Gheorghiu Dej și a accentuat caracterul naționalist al acestei politici. La câteva luni de la alegerea sa în fruntea partidului de către Comitetul Central, el a organizat Congresul al IX-lea al partidului, redenumit, Partidul Comunist Român, și a fost ales și aici secretar general al PCR. După câteva luni a fost adoptată o nouă constituție din care s-au scos referirile la alianța României cu URSS și la rolul jucat de armata sovietică în impunerea regimului comunist din România. Până în 1971 Ceaușescu a dus o politică de liberalizare, consolidând relațiile economice și culturale cu Occidentul și politica de independență față de URSS.

Apogeul politicii de independență a lui Ceaușescu a fost atins în august 1968, când România a condamnat oficial invadarea Cehoslovaciei comuniste de către trupele sovietice și ale altor state comuniste. Ca urmare a acestei atitudini România a obținut un mare prestigiu internațional, având loc vizite reciproce ale lui Ceaușescu și ale unor conducători importanți din Occident. Printre aceștia s-au numărat Charles de Gaulle, Richard Nixon, Gerald Ford și alții. Totodată, România a primit sprijin economic din Occident prin investiții străine și prin primirea ca membră a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale în 1972. Aceste instituții ai acordat României mari împrumuturi folosite de Ceaușescu pentru dezvoltarea în continuare a industriei românești, din păcate într-o manieră total ineficientă.

În anul 1971 Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită în China și Coreea de Nord și impresionat de cele văzute acolo a lansat „Tezele din iulie”. Prin acestea el încerca să pornească o „revoluție culturală” după model chinez, impunând din nou ideologia comunistă în toate domeniile de activitate. Impunerea acestei ideologii nu a reușit cu totul pentru că anumiți artiști importanți s-au opus. În schimb, s-a dezvoltat tot mai mult un cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu, lăudat ca urmaș al marilor conducători din trecut prin poezii, cântece, picturi, spectale omagiale. În paralel, Ceaușescu și-a consolidat puterea. Încă din anii 1960 el îi înlocuise din funcțiile de conducere importante pe oamenii promovați de Gheorghe Gheorghiu-Dej cu oameni promovați de el care să-i fie fideli. În anii 1970 a continuat acest proces și a introdus principiul rotației cadrelor.

Principiul rotației cadrelor presupune înlocuirea persoanelor din funcții după o perioadă mai mare de 3-4 ani pentru a nu permite consolidarea puterii vreunui potențial rival. În paralel, Ceaușescu a promovat în conducere numeroase rude ale sale, cea mai importantă fiind soția sa, Elena, care în 1972 a fost aleasă în Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. În 1981 ea a devenit prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Ceaușescu și-a consolidat puterea și prin înființarea titlului de președinte al Republicii Socialiste România pe care și l-a însușit în 1974. În 1980 Ceaușescu a luat decizia de a plăti datoria externă a României. Drept urmare, el a lansat o politică economică de stimulare a exporturilor, de îngrădire a importurilor, inclusiv de alimente, și de economii dure ce au avut drept consecință scăderea dramatică a nivelului de trai. Prin urmare, populația a început să sufere de frig, întuneric și foame.

După 1985 noul conducător al URSS, Mihail Gorbaciov, a lansat două reforme: glasnost - transparență și perestroika - reformă economică. Deși i s-a propus, Ceaușescu a refuzat să adopte măsuri similare, ceea ce a mărit nemulțumirea populației.

În 1989 regimurile comuniste s-au prăbușit pe rând în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia și Germania de Est și apoi și în România.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Va rugam sa postati comentarii la subiect pentru ca altfel nu vor fi aprobate.