Revoluţia de la 1848 în Ţările Române

Deşi Revoluţia de la 1848 a izbucnit în Ţările Române cu ocazia izbucnirii revoluţiei în Europa, totuşi ea a avut si o serie cauze proprii. Acestea pot fi împărţite în trei clase: cauze sociale, cauze naţionale şi cauze politice.

Cauzele Revoluției de la 1848

• Cauzele sociale erau nemulţumirea faţă de existenţa privilegiilor boiereşti şi clerului, respectiv a celor trei naţiuni privilegiate în Transilvania şi o altă cauză socială era nemulţumirea faţă de situaţia grea a ţăranilor: clăcaşi în Moldova şi Ţara Românească şi iobagi în Transilvania. Aceştia nu aveau propriul lor pământ şi erau obligaţi prin lege să muncească pe moşiile boierilor, respectiv ale nobililor. Dacă clăcaşii se puteau muta de pe o moşie pe alta, iobagii erau legaţi de glie.
• Cauzele politice erau legate de nemulţumirile faţă de existenţa unor regimuri politice autoritare sau absolutiste care nu respectau drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
• Cauzele naţionale erau în Moldova şi Ţara Românească constituite de nemulţumirea faţă de protectoratul Rusiei care impusese un articol adiţional în Regulamentele Organice prin care se încălca grav autonomia celor două principate, iar în Transilvania era nemulţumirea românilor că nu sunt egali în drepturi cu membrii celor trei naţiuni privilegiate. S-a pus şi problema unirii tuturor românilor sau măcar a Moldovei cu Ţara Românească, dar condiţiile politice n-au permis realizarea ei.

Revoluţia de la 1848 în Moldova

În Moldova, la 27 martie 1848 s-a ţinut la Iaşi o adunare la care au participat circa 1000 de revoluţionari. Ei au ales un comitet în frunte cu Vasile Alecsandri care să redacteze un program pentru a fi înaintat domnitorului spre aprobare.

Programul s-a numit „Petiţiunea-proclamaţiune” şi de teama Rusiei avea un caracter foarte moderat. Printre cereri se numărau:

• respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
• desfiinţarea cenzurii
• eliberarea deţinuţilor politici
• „grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni”
• Domnitorul Mihail Sturdza a respins programul şi i-a arestat pe revoluţionari, însă unii au reuşit să fugă în străinătate.

Revoluţia de la 1848 în Ţara Românească

Revoluţia a izbucnit la Islaz pe 9 iunie 1848. Acolo s-a ţinut o mare adunare populară şi s-a adoptat programul numit „Proclamaţia de la Islaz”. Acesta combina prevederile moderate cu unele foarte radicale. Se cereau:

• respectarea autonomiei depline a Ţării Româneşti
• alegerea unui domn pe 5 ani din toate stările sociale
• desfiinţarea privilegiilor şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii
• drepturi şi libertăţi cetăţeneşti depline
• emanciparea şi împoprietărirea clăcaşilor cu despăgubire

La 11 iunie a izbucnit revoluţia şi la Bucureşti şi domnitorul Gheorghe Bibescu a fost nevoit să aprobe programul revoluţionar. Mai apoi, Gheorghe Bibescu a abdicat şi a plecat în Occident de frica Rusiei şi ţara a rămas să fie condusă de un guvern revoluţionar compus din Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Nicolae Bălcescu, Ion C. Brătianu şi alţii. Ei au luat măsuri precum desfiinţarea cenzurii şi libertatea tiparului, desfiinţarea rangurilor boiereşti, adoptarea tricolorului ca drapel naţional, înfiinţarea unei comisii a proprietăţii care să determine condiţiile concrete ale împoprietăririi, pregătirea alegerilor pentru o adunare constituantă.
Din păcate, după trei luni revoluţia a fost înăbuşită de trupele otomane care au invadat Ţara Românească la cererea Rusiei.

Revoluţia de la 1848 în Transilvania

Revoluţia din Transilvania fost mult influenţată de revoluţia izbucnită în Ungaria. Ungaria şi Transilvania erau provincii autonome ale Imperiului Habsburgic.

Revoluţionarii din Ungaria au cerut încă din martie 1848 unirea Ungariei cu Transilvania şi cu alte teritorii pentru a se reface Regatul Ungariei Medievale. Ei doreau însă să facă din acesta un stat naţional maghiar în care să nu fie recunoscute decât existenţa naţiunii maghiare, iar limba maghiară să fie singura limbă oficială.

Românii din Transilvania au salutat iniţial revoluţia maghiară pentru că ea ceruse drepturi şi libertăţi şi desfiinţarea iobăgiei, dar când au aflat despre cerinţa unirii Transilvaniei cu Ungaria au reacţionat.

Fruntaşii românilor au convocat o Mare Adunare Naţională la Blaj la care au participat 40000 de oameni în zilele de 3-5 mai 1848. Acolo românii au adoptat un program numit „Petiţiunea naţională”. Cerinţele erau:

• respingerea unirii Transilvaniei cu Ungaria
• recunoaşterea naţiunii române ca naţiune egală în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania
• ocuparea funcţiilor publice din Transilvania şi de către români, proporţional cu numărul lor
• învăţământ în limba română de toate gradele
• desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire
• exprimarea credinţei românilor faţă de împărat

Românii şi-au ales pentru a-i conduce un Comitet Naţional Român din care făceau parte Simion Bărnuţiu şi Andrei Şaguna. Programul a fost trimis spre aprobare împăratului şi Dietei de la Cluj, dar a fost respins. Mai mult, la 18 mai Dieta a votat unirea Transilvaniei cu Ungaria, iar împăratul a aprobat acest vot.

În vara lui 1848 relaţiile româno-maghiare s-au tensionat mult, iar în septembrie 1848 românii au organizat o nouă Adunare Naţională la Blaj. La ea au participat 60000 de oameni şi acolo s-a decis înarmarea românilor prin organizarea a 15 legiuni cu ajutorul cărora să se preia conducerea Transilvaniei prin forţă. În circa o lună românii au reuşit să îndepărteze autorităţile maghiare şi colaborând cu armata şi funcţionarii austrieci au preluat conducerea Transilvaniei. Încurajaţi de acest succes românii au alcătuit un memoriu pe care l-au trimis împăratului în februarie 1849. Ei cereau unirea tuturor teritoriilor locuite de români din Imperiul Habsburgic într-un stat naţional românesc al cărui conducător să fie împăratul cu titlul de mare duce al românilor.

Împăratul n-a acceptat cerinţa, dar prin constituţia dată în martie 1849 a restabilit autonomia Transilvaniei. Între timp în decembrie 1848 în Transilvania a pătruns o puternică armată maghiară condusă de generalul Bem. În scurt timp ungurii au ocupat aproape întreaga Transilvanie. A rezistat doar zona Munţilor Apuseni, unde moţii conduşiu de Avram Iancu au rezistat atacurilor maghiare. În teritoriile ocupate ungurii au format „tribunale de sânge” care au condamnat la moarte mii de români şi saşi. Luptele dintre Avram Iancu şi unguri au continuat până în vara lui 1849, deşi au existat mai multe încercări de reconciliere. Cea mai importantă încercare a fost întreprinsă de Nicolar Bălcescu care a mers la conducătorul maghiar Layoş Kossouth şi s-a înţeles cu acesta asupra unui document numit „Proiectul de pacificaţie de la Seghedin”. Prin acesta maghiarii se angajau ca în cadrul Ungariei, unită cu Transilvania românii să primească unele drepturi naţionale.

În schimb, Kossouth cerea să se formeze o legiune românească şi aceasta să lupte alături de unguri împotriva austriecilor şi a ruşilor care îi ajutau.

Avram Iancu nu a acceptat propunerea, fiind conştient că ungurii sunt pe cale să piardă lupta, dar a acceptat să rămână neutru în luptele care aveau să urmeze. La 13 august 1849 armata maghiară a capitulat la Şiria şi astfel revoluţia s-a sfârşit.

 

Revoluţia de la 1848 în Bucovina

Şi în Bucovina, care era parte a Imperiului Habsburgic, a avut loc o Adunare Naţională la Cernăuţi, la 20 mai 1848. Românii erau conduşi de Eudoxiu Hurmuzaki, care în iunie 1848 a sintetizat cererile revoluţionarilor în programul „Petiţia ţării”. El cerea autonomia Bucovinei în Imperiul Habsburgic, oficializarea limbii române, autonomia Bisericii Ortodoxe, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.

Revoluţia de la 1848 în Banat

Banatul făcea parte şi el din Imperiul Habsburgic. La 15 iunie 1848 românii au organizat o Adunare Naţională la Lugoj la care au venit 15000 de oameni.

Ei au adoptat un program numit „Petiţia neamului românesc din Banat şi Ungaria” în care cereau autonomia Banatului, oficializarea limbii române, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi înarmarea poporului.

Concluzii

Revoluţia  de la 1848 a fost înfrântă în toate provinciile româneşti și foarte puţine dintre cerinţele revoluţionarilor au fost obţinute atunci (desfiinţarea iobăgiei în Transilvania şi Banat şi autonomia Bucovinei). Cu toate acestea, revoluţia a fost foarte importantă fiindcă prin cooperarea revoluţionarilor români din mai multe provincii s-a întârit conştiinţa naţională.

Totodată, din cerinţele înscrise în toate programele s-au degajat unele comune care au format un adevărat program de acţiune pentru viitor ce va fi pus în practică în mod treptat.