Revoluţia de la 1821

La începutul secolului al XIX-lea ideile Revolutiei franceze, de libertate şi egalitate s-au răspândit şi în Sud-Estul Europei.

Sub influenţa acestor idei popoarele subjugate de turci s-au ridicat la luptă pentru a-şi câştiga libertatea.

Primii au fost sârbii care au reuşit să obţină după ani de luptă organizarea lor autonomă sub un principe propriu, iar grecii au plănuit şi ei o astfel de răscoală.

Pentru a organiza răscoala greacă s-a înfiinţat o organizaţie revoluţionară numită Eteriacare avea filiale atât în Imperiul Otoman, cât şi în ţările vecine unde se aşezaseră greci.

Conducător al Eteriei a fost desemnat Alexandru Ipsilanti, fiul unui fost domnitor fanariot care intrase în armata rusă şi devenise colonel aghiotant al ţarului Rusiei.

În Principatele Române au aderat la Eterie numeroşi fanarioţi şi chiar şi unii români au privit favorabil obiectivele acesteia.

Printre românii care colaborau cu Eteria s-a numărat şi Tudor Vladimirescu, ţăran la origine care prin merite proprii ajunsese conducător al corpului de panduri din Oltenia. El a încheiat un jurământ cu trei membrii ai Eteriei prin care s-a angajat să lupte împreună cu aceasta împotriva turcilor. El avea însă legături şi cu membrii Partidei Naţionale, cu boierii pământeni de care a fost însărcinat să-i ridice pe ţărani la luptă pentru libertate.

Încredinţat de eterişti că Rusi va sprijini o revoltă anti-otomană şi fiind sigur că şi boierii din Partida Naţională vor ajuta pe cei revoltaţi, Tudor Vladimirescu a dat startul revoltei pe 23 ianuarie 1821. El a citit o proclamaţie la Padeş în faţa a câtorva sute de ţărani prin care i-a chemat la luptă împotriva abuzurilor boierilor.

Deşi obiectivul său principal era lupta de eliberare anti-otomană, iniţial el a ţinut ascuns acest scop pentru a preveni o intervenţie prea rapidă a trupelor otomane împotriva revoltei înainte de sosirea ajutorului rusesc.

După lansarea proclamaţiei Tudor Vladimirescu a început să organizeze o armată de voluntari care în concepţia lui juca şi rolul unui parlament. După câteva zile, la începutul lui februarie, şi o mică armată eteristă a trecut din Basarabia în Moldova unde l-a atras de partea ei pe domnul Moldovei.

Comandantul eteriştilor, Alexandru Ipsilanti, a dat de înţeles că se bucură de sprijinul Rusiei. Ţarul Rusiei, Alexandru I, a aflat despre răscoalele din Moldova şi Ţara Românească în timp ce se afla la un congres al monarhilor europeni, membrii ai Sfintei Alianţe. Deşi personal ţarul era favorabil luptei anti-otomane, faptul că participa la congresul Sfintei Alianţe l-a obligat să condamne cele două mişcări revoluţionare îndreptate împotriva unui suveran legitim – sultanul.

Aflând despre faptul că Rusia nu va mai da ajutor celor două mişcări, Tudor Vladimirescu a plecat spre Bucureşti în fruntea armatei sale şi a preluat conducerea Ţării Româneşti în colaborare cu câţiva boieri din Partida Naţională care formaseră un „comitet de oblăduire”. Acesta conducea ţara după moartea ultimului domn fanariot.

În lipsa sprijinului rusesc Vladimirescu nu mai dorea să lupte cu turcii, ci spera ca prin negocieri cu ei să obţină refacerea autonomiei Ţării Româneşti, desfiinţarea regimului fanariot, condiţii mai bune pentru ţărani şi chiar să devină el domn al Ţării Româneşti.

Armata eteriştă a venit şi ea în Bucureşti la câteva zile după cea a pandurilor la sfârşitul lui martie 1821. Vladimirescu şi Ipsilanti au avut o întrevedere tensionată în urma căreia s-a decis ca eteroştii să se retragă în Nordul Ţării Româneşti, aşteptând evoluţia evenimentelor.

Tudor Vladimirescu conducea în continuare judeţele de la Dunăre ale Munteniei şi Oltenia şi a continuat tratativele cu turcii. Turcii nu s-au lăsat înşelaţi de asigurările lui Vladimirescu că mişcarea lui nu e îndreptată împotriva lor şi văzând că Rusia nu intervine au decis să invadeze Ţara Românească şi să înăbuşe cele două mişcări.

La începutul lui mai o armată otomană a trecut Dunărea, iar Tudor Vladimirescu a decis să –şi ia armata şi să se unească cu eteriştii pentru a lupta împotriva turcilor. Armata pandurilor a plecat din Bucureşti şi s-a îndreptat spre nord, dar eteriştii care interceptaseră unele scrisori ale lui Tudor Vladimirescu către turci, l-au acuzat de trădare şi l-au arestat.

Tudor a fost ucis de eterişti, iar cele două armate au fost înfrânte de turci.

Ţara Românească şi Moldova au fost ocupate de turci pentru mai bine de un an şi revoluţia a eşuat.

Totuşi ea a avut şi consecinţe pozitive: nemaiavând încredere în greci, sultanul a numit în cele două ţări domni pământeni, punând capăt regimului fanariot(1822).

Important a fost şi programul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, desfiinţarea privilegiilor, încetarea abuzurilor, libertatea comerţului, dezvoltarea învăţământului în limba românî. Acest program a constituit o bază a revendicărilor viitoare ale românilor şi în câteva decenii el a şi fost îndeplinit.