Sistemul electoral și partidele politice în România interbelică

Din 1858 și până în 1918 în România a existat votul cenzitar. În noiembrie 1918 s-a dat un decret-lege prin care s-a impus votul universal. Acest decret lege a rămas valabil până în 1926 când guvernul liberal a
promovat o nouă lege electorală care introducea principiul primei electorale, potrivit acestuia partidul care câștiga alegerile, primind cel puțin 40% din voturi, obținea automat jumătate din locurile din parlament, cealaltă jumătate fiind împărțită între toate partidele, inclusiv cel câștigător. Această lege a fost introdusă pentru a permite unui singur partid să formeze guvernul, fiindcă se constatase că guvernele de coaliție nu sunt durabile.
În perioada interbelică au existat în România atât partide democratice, cât și partide extremiste. Principalele partide democratice erau Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc și Partidul Poporului. Partidele extremiste erau de extremă dreapta: Legiunea Arhanghelului Mihail, iar de extremă stângă: Partidul Comunist din România.

Partidul Național Liberal, format încă din 1875, a rămas singurul mare partid vechi fiindcă Partidul Conservator a dispărut după reforma agrară din 1921. Liberalii susțineau doctrina neo-liberală cu deviza „Prin noi înșine”. Principalii lor conducători au fost Ionel Brătianu și I. G. Duca. În perioada interbelică guvernele liberale au condus cumulat 10 ani.

Partidul Național Țărănesc s-a format în 1926 prin unirea Partidului Național Român din Transilvania cu Partidul Țărănesc din vechiul regat. Principalii săi lideri au fost Iuliu Maniu și Ion Mihalache. A promovat doctrina țărănistă cu deviza „Cu porțile deschise”. Țărăniștii au condus țara timp de circa 4 ani.
Partidul Poporului s-a creat în 1918 sub conducerea generalului Alexandru Averescu și a susținut idei generale, precum votul universal, reforma agrară, respectarea legii etc. A condus țara timp de 2-3 ani, dar după popularitatea lui Averescu s-a micșorat și-a pierdut importanța.

Legiunea Arhanghelului Mihail a fost fondată în 1927 de Corneliu Zelea-Codreanu. Legionarii au creat mai apoi și alte organizații politice, anume Garda de Fier în 1930 și partidul Totul pentru țară în 1934. Ei susțineau idei extremiste precum naționalismul exacerbat, antisemitismul, anticomunismul, antidemocrația, cultul violenței, al morții și jertfei, misticismul ortodox etc. În viața politică legionarii au recurs la violențe, ucigând mai mulți dintre adversarii lor.

Partidul Comunist din România era o filială a Internaționalei Comuniste (Komintern) și suținea ideile dictate de sovietici, între care ideea că România e un stat imperialist multinațional, iar minorităților naționale ar trebui să li se dea dreptul la autodeterminare, până la desprinderea de statul român, de aceea partidul a fost interzis în 1924 și și-a continuat existența în ilegalitate cu mai puțin de 1000 de membri, dintre care mai puțin de jumătate erau români.

Deși România avea un regim politic democratic, viața politică în perioada interbelică a fost marcată de o serie de practici negative:
•    migrarea unor politicieni dintr-un partid în altul, spre exemplu Constantin Argetoianu - tipul politicianului oportunist - a trecut pe rând de la PC la PP la PNL și mai târziu a intrat în guvernul lui Carol al II-lea
•    instabilitatea opțiunilor electoratului

Ascensiunea partidelor extremiste de dreapta și incapacitatea partidelor democratice de a rezolva problemele țării au fost pretextele invocate de Carol al II-lea, care în februarie 1938 a instaurat un regim politic de autoritate personală. A condus astfel până în septembrie 1940 când a fost nevoit să adbice, iar conducător al țării a devenit Ion Antonescu. Până în ianuarie 1941 acesta a colaborat cu legionarii într-un regim politic autoritar, dar apoi i-a alungat de la putere și a impus o dictatură militară până la 23 august 1944.

Un comentariu:

Va rugam sa postati comentarii la subiect pentru ca altfel nu vor fi aprobate.