Între acestea cele mai importante erau exprimarea dreptului popoarelor la autodeterminare şi crearea unei organizaţii internaţionale care să apere pacea lumii. Prin punerea în practică a acestor principii s-au luat următoarele decizii:
·
desfiinţarea imperiilor
multinaţionale şi crearea în locul lor a unor state naţionale
·
s-a creat Societatea Naţiunilor,
organizaţie la care au aderat numeroase state, care şi-a propus să rezolve
neînţelegerile prin tratative pentru a menţine pacea; din păcate ea s-a dovedit
a fi ineficientă.
·
Statele învinse (Germania,
Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia) au cedat teritorii, au fost obligate să
plătească mari sume de bani drept reparaţii de război şi li s-a limitat mărimea
armatei şi nivelul înarmării
La sfârşitul Conferinţei de Pace de la Paris atât unele state învinse, cât şi
unele state învingătoare(de exemplu: Italia şi Japonia) au fost nemulţumite de
prevederile păcii. Ele au început să ducă o politică revizionistă.
După Primul Război Mondial în majoritatea
statelor europene s-au instaurat regimuri politice democratice. Din păcate,
crizele economice din 1919 – 1922 şi 1929 – 1933, precum şi nemulţumiri de
ordin politic au dus la înlocuirea regimurilor politice democratice cu regimuri
politice autoritare, dictatoriale sau totalitare. Regimurile totalitare sunt de
extremă stângă (comuniste) şi de extremă dreaptă (fasciste şi naziste). Ele au
în comun încălcarea tuturor drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, existenţa
unui partid unic şi a unui lider căruia i se închină un cult al personalităţii,
controlul total al populaţiei prin intermediul unei poliţii politice etc.Regimuri
comuniste s-au instaurat în Rusia, în 1917, sub conducerea lui Lenin şi apoi a
lui Stalin, şi în Mongolia.
Regim fascist a fost cel din Italia, instaurat
în 1922 sub conducerea lui Mussolini, iar regim nazist a fost în Germania,
instaurat în 1933 sub conducerea lui Adolf Hitler.
În primul deceniu interbelic deşi statele
revizioniste au cerut schimbări ale tratatelor de pace ele au acţionat în
general pe căi diplomatice. Mai mult, în urma unor tratative Germania a
acceptat în 1925 să garanteze securitatea graniţelor sale cu Belgia şi Franţa
prin acordurile de la Locarno şi se părea că tensiunile diplomatice au
dispărut.
În 1928 s-a de către multe state Pactul Briand – Kelogg prin care
războiul era scos în afara legilor internaţionale.
Criza economică din 1929 – 1933 a favorizat
venirea la conducerea multor state a unor regimuri politice autoritare,
dictatoriale sau totalitare. Conducerile acestor state au început să acţioneze
violent în relaţiile internaţionale. De exemplu, Japonia a atacat China în
1931, a ocupat provincia Manciuria şi a format acolo un stat-marionetă; Italia
a atacat şi ocupat Etiopia în 1935 – 1936. Confruntată cu aceste acţiuni, Societatea Naţiunilor a dat sancţiuni
economice statelor agresoare, dar acestea n-au fost respectate. Cele mai
periculoase acţiuni le-a întreprins Germania hitleristă.
Faţă de încălcarea tratatelor de pace marile
puteri democratice au adoptat o politică de conciliere, astfel i-au permis lui
Hitler să refacă armata germană, să anexeze Austria şi o parte din Cehoslovacia
în 1938. În 1939 Franţa şi Anglia şi-au dat seama că Hitler nu respectă
angajamentele luate şi au început să i se opună, dar era prea târziu. Hitler
s-a înţeles cu Stalin la 23 august 1939, prin Pactul Ribentrop – Molotov, să împartă între ei Europa de Est şi la
1 septembrie 1939 Germania a atacat Polonia, declanşând Al Doilea Război Mondial.